Dacă partidele „își asumă” pierderea celor 770 de milioane de euro, să o și plătească

Președintele Nicușor Dan ne-a anunțat, cu seninătatea cu care se comunică rezultatul unei ședințe de bloc, că PSD, PNL, USR și UDMR „și-au asumat împreună” pierderea celor 770 de milioane de euro din PNRR, după ce nu au reușit să ajungă la un acord asupra noii legi a salarizării.

Da. 770 de milioane de euro.

Nu 770.000. Nu 7,7 milioane. 770 de milioane de euro, bani pe care România îi pierde pentru că partidele care au guvernat țara nu au fost capabile să adopte o lege.

Și aici apare o întrebare foarte simplă:

Ce înseamnă, concret, că partidele „își asumă” pierderea?

Pentru că, dacă nota de plată ajunge tot la contribuabil, partidele nu și-au asumat absolut nimic.

Au constatat. Au comunicat. Și au plecat acasă.

 În lumea reală, în afara sediilor de partid, dacă un angajat, un administrator sau un manager produce prin culpă o pagubă uriașă unei societăți, nu convoacă o conferință de presă ca să anunțe că „și-o asumă”, după care prejudiciul este plătit de clienții firmei. Există răspundere, există consecințe, există oameni care își pierd funcția și, atunci când sunt îndeplinite condițiile legale, există inclusiv răspundere patrimonială.

În politica românească, „îmi asum” pare să însemne exact contrariul: am greșit eu, plătești tu.

Atunci haideți să dăm, pentru prima dată, un conținut real cuvântului „asumare”.

Cele 770 de milioane de euro să fie recuperate din subvențiile acordate partidelor politice de la bugetul de stat.

Nu simbolic. Nu cu 5%. Nu printr-o reducere cosmetică pentru câteva luni.

Suspendate subvențiile până la acoperirea prejudiciului.

Ar fi nevoie, desigur, de un mecanism legislativ și de respectarea exigențelor constituționale privind finanțarea partidelor. Dar aceasta este o problemă tehnică. Principiul este mult mai important: cine produce politic o asemenea pagubă nu poate continua să primească nestingherit sute de milioane de lei din banii celor care suportă paguba.

Iar partidele noastre nu sunt tocmai niște organizații sărace care supraviețuiesc din cotizația membrilor.

Potrivit Expert Forum, în numai șase ani, între 2020 și 2025, partidele au primit din subvenții publice aproximativ 1,6 miliarde de lei. Numai în 2024 au primit suma record de 386 de milioane de lei, iar în 2025 încă 232 de milioane de lei.

Mai savuros este altceva.

În 2025, partidele au cheltuit 244 de milioane de lei din subvenții. Din aceștia, 117 milioane de lei – 48% – s-au dus pe „presă și propagandă”.

Așadar, bani pentru propria imagine există.

Bani pentru propagandă există.

Bani pentru consultanță politică există.

Bani pentru aparatele de partid există.

Dar când incompetența politică ne costă 770 de milioane de euro, descoperim brusc sublimul concept al „asumării colective”.

România nu a pierdut acești bani pentru că a căzut un meteorit peste Ministerul Muncii. Reforma salarizării este discutată în cadrul PNRR de ani de zile. Președintele Senatului declara chiar în mai 2026 că despre acest jalon se discută din 2022, iar ministrul Muncii, Dragoș Pîslaru, a arătat după eșecul negocierilor că termenul inițial pentru reformă fusese 2023.

Au existat, așadar, ani pentru analize, negocieri, simulări și compromisuri.

Dar au existat și interese electorale, presiuni sindicale, promisiuni făcute diferitelor categorii bugetare și eterna groază a partidelor românești de a lua o decizie care ar putea supăra pe cineva înainte de următoarele alegeri.

Și astfel, din combinația noastră tradițională de lene administrativă, incompetență, calcul electoral, lipsă de curaj și interese de partid, am reușit performanța de a arunca la gunoi 770 de milioane de euro.

Iar cetățeanului i se va explica probabil, la următoarea rectificare bugetară, că „nu sunt bani”.

Cetățenii s-au săturat însă să fie acționarii unei companii în care conducerea încasează bonusurile, iar pierderile sunt suportate exclusiv de acționari.

Poate că partidele ar începe să guverneze altfel în ziua în care incompetența ar avea un preț și pentru ele. Când fiecare jalon ratat, fiecare reformă îngropată și fiecare sută de milioane pierdută ar însemna mai puțini bani pentru sediile, consultanții, propaganda și clientela lor politică.

Până atunci, „asumarea” rămâne doar unul dintre cele mai cinice cuvinte din vocabularul politic românesc.

Și câteva cuvinte despre Nicușor Dan.

Continuă să lase impresia celui mai inadecvat președinte pe care România putea să-l aleagă pentru o asemenea perioadă. Poate este, intelectual, unul dintre cei mai inteligenți oameni care au ajuns la Cotroceni. Probabil că mintea lui poate rezolva probleme de matematică pe care 90% dintre noi nici nu le-am înțelege.

Dar funcția de președinte nu este o olimpiadă de matematică.

Este despre oameni, autoritate, negociere, intuiție, conflict, compromis și capacitatea de a înțelege ce produce o afirmație în societate.

Iar aici apare paradoxul Nicușor Dan: un om capabil să rezolve ecuații matematice extrem de complicate, dar care pare incapabil să rezolve uneori cea mai simplă ecuație politică și umană.

Să spui unei țări că partidele „și-au asumat” pierderea a 770 de milioane de euro, fără să observi enormitatea formulei, este aproape definiția acestei inadecvări.

Pentru că asumarea fără consecințe nu este asumare.

Este doar tupeu pe banii altora.