SALVATORI – 4 iulie – Ziua Crucii Roşii Române

În fiecare an, la 4 iulie este marcată Ziua Crucii Roşii Române, aceasta fiind data la care, în 1876, s-a înfiinţat Societatea de Cruce Roşie din România şi a primit recunoaşterea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.

Societatea Naţională de Cruce Roşie din România (SNCRR) este o organizaţie umanitară, membră a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, auxiliară autorităţii publice şi abilitată prin lege să asigure asistenţa umanitară în caz de dezastre şi să vină în sprijinul persoanelor vulnerabile, notează site-ul https://crucearosie.ro/.

Conform Legii SNCRR nr. 139/1995 art. 1 şi Statutului său, Crucea Roşie Română (CRR) este persoană juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică şi fără scop patrimonial. Ea îşi desfăşoară activitatea cu caracter umanitar, ca organizaţie auxiliară a autorităţilor publice.

Societatea Naţională de Cruce Roşie din România este singura organizaţie umanitară din ţară care, în conformitate cu Legea 139/1995 modificată şi completată de Legea nr. 524/2004, Statutul SNCRR, Legea 481 din 2004 privind protecţia civilă, HG 557 din 2016, are atribuţii clare ca auxiliară a autorităţilor publice, mai ales în domeniul prevenirii şi intervenţiei în caz de dezastre.

Prin organizarea sa teritorială, atât ca resurse umane, cât şi logistice, CRR poate asigura un răspuns prompt încă din primele ore de la producerea unui dezastru, prin organizarea unor tabere de sinistraţi, înfiinţarea de puncte de triaj şi de acordare a primului ajutor de bază.

Printre semnatarii actului de înfiinţare a CRR, în 1876, se regăseau personalităţi importante ale vremii – Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza şi dr. Carol Davila, aminteşte site-ul https://crucearosie.ro/.

Primul preşedinte al CRR, care îşi avea sediul într-o aripă a actualului Spital Colţea din Bucureşti, a fost prinţul Dimitrie Ghica (între 1876-1897).

În 1919, SNCRR adera la Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, iar în 1954, la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. Principiile adoptate la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii, de la Viena, în 1965 şi reactualizate în 1985, au stat la baza întregii activităţi a SNCRR, începând cu 22 decembrie 1989.

În timpul Războiul de Independenţă (1877-1878), Crucea Roşie a intervenit cu personal sanitar, ambulanţe şi trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie, a înfiinţat aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în diferite oraşe din ţară. Între anii 1888 şi 1892, societatea şi-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În 1891, s-a înfiinţat şcoala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înfiinţat un spital-şcoală cu zece paturi.

În timpul Primului Război Mondial, misiunea Crucii Roşii a fost aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în Bucureşti şi în ţară. Însăşi Regina Maria s-a implicat în operaţiunile desfăşurate în sprijinul răniţilor. Ulterior, CRR a oferit asistenţă miilor de prizonieri eliberaţi din captivitate, dar şi invalizilor, bolnavilor şi orfanilor de război, precizează site-ul https://crucearosie.ro/.

Între anii 1930 şi 1937, în incinta Spitalului Militar s-a construit un pavilion destinat funcţionării şcolii de infirmiere voluntare. Numărul filialelor CRR a crescut de la 84 în 1926, la 100 în 1938, iar numărul membrilor a crescut, în aceeaşi perioadă, de la 18.000 la 30.000.

În 1940, în urma ultimatumului dat de URSS, a Dictatului de la Viena şi a Tratatului cu Bulgaria, când România a pierdut o parte din teritoriile sale, Crucea Roşie Română, aflată sub înaltul patronaj al Reginei Elena, a ajutat miile de refugiaţi. Tot în 1940, la 25 iunie, prin Convenţia de la Geneva din 1929, care reglementa situaţia aviaţiei sanitare aflată sub emblema Crucii Roşii pe timp de conflict armat, a fost posibilă apariţia Escadrilei Albe a Crucii Roşii Române, prima escadrilă sanitară pilotată de femei.