„Am ieșit afară pe străzi într-o pauză între bombardamente. Trebuie să-mi plimb câinele. Strănută încontinuu, tremură și se ascunde după picioarele mele. Tot timpul îmi vine să dorm. Curtea mea, plină altădată de povești, este acum tăcută și moartă. Nu-mi mai este frică să mă uit în jur.
Vis-à-vis de mine este casa cu numărul 150. Focul a devorat cinci etaje din ea și acum îl mestecă și pe cel de-al șaselea. Focul arde îngrijit, ca într-un șemineu. Ferestrele cu rame negre au rămas fără geamuri. Din ele, ca niște limbi, cad perdelele. Privesc această imagine calmă și totodată blestemată.
Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile. În acest oraș toată lumea așteaptă să moară. Sper doar ca moartea să nu fie atât de înspăimântătoare. Acum trei zile un prieten al nepotului meu cel mai mare ne-a vizitat și ne-a spus că o bombă a lovit stația de pompieri în plin.
Salvatorii și-au pierdut viețile. O mână, un picior și capul unei femei au zburat în toate părțile. Îmi doresc ca părțile corpului meu să rămână pe loc, chiar și după explozia unei bombe aruncate din cer. Nu știu de ce, dar cred că este important.
Deși, pe de altă parte, nu va fi nicio înmormântare în timpul luptelor. Așa ne-au spus polițiștii când i-am oprit pe stradă și i-am întrebat ce facem cu bunica moartă a prietenului nostru. Ne-au sfătuit să o punem pe balcon. Mă întreb în câte balcoane se află în acest moment cadavre întinse?
Clădirea noastră de pe strada Mira este singura care nu a fost lovită în mod direct. A fost atinsă de obuze de două ori, s-au spart geamurile la unele apartamente, a fost avariată, dar a avut noroc în comparație cu alte clădiri. Întreaga curte este acoperită de câteva straturi de cenușă, cu bucăți de sticlă, plastic sau metal.
Încerc să nu mă uit la bucata de metal care zboară deasupra locului de joacă. Cred că e o rachetă, poate s-a dus. Nu-mi pasă, e doar o chestie inconfortabilă.
La fereastra de la etajul trei văd fața cuiva care mă urmărește. Se pare că a ajuns să-mi fie frică de oamenii vii. Câinele meu începe să urle și înțeleg că vor începe să tragă din nou. Am stat afară în timpul zilei și în jurul meu este o tăcere de cimitir. Nu sunt mașini, nu se aud voci, iar pe bănci nu sunt copii și bunici. Chiar și vântul a murit.
Totuși mai sunt câțiva oameni pe aici. Stau doar într-o parte a casei și în parcarea acoperită. Nu vreau să mă uit la ei. Mi-e teamă că voi vedea pe cineva cunoscut. Viața din orașul meu s-a mutat în subsoluri. Viața e ca o lumânare, nu ai cum să o scoți afară. La cea mai mică vibrație sau vânticel va veni întunericul.
Încerc să plâng, dar nu pot. Îmi este milă de mine, de rudele mele, de soțul meu, de vecini, prieteni. Mă întorc în subsol și ascult acolo un sunet urât de metal. Au trecut două săptămâni și nu-mi vine să cred că a existat o altă viață.
Oamenii continuă să trăiască în subsoluri în Mariupol. În fiecare zi e din ce în ce mai greu să supraviețuiască. Nu mai au apă, mâncare, electricitate, nu pot nici măcar să iasă afară din cauza bombardamentelor. Oamenii din Mariupol trebuie să trăiască. Ajută-i. Spune-le povestea. Să știe toată lumea că uciderea oamenilor pașnici continuă.”
„Nadejda” înseamnă, totuși, „speranță”.