Uniunea Națională a Barourilor din România vine cu o serie de propuneri de lege ferenda pentru consolidarea dreptului la apărare în procedurile judiciare penale. Acestea au fost făcute de către Vicepreşedintele UNBR, avocat Sergiu Stănilă, în cadrul conferinţei profesionale organizate de Baroul Harghita, cu tema Imaginaţia este fondul natural al avocaturii.
„Una dintre propuneri vizează extinderea dreptului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de avocat şi în cazul martorului. Deşi legislaţia actuală garantează martorilor dreptul de a nu se autoincrimina, aceştia nu beneficiază explicit de dreptul de a se apăra ei însuşi sau de a fi asistaţi de avocat pe durata procedurilor judiciare. În acest sens, trebuie adăugate reglementări clare, care să prevadă atât dreptul martorului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de avocat, dar şi drepturile avocatului care îl însoţeşte în timpul audierilor, respectiv conţinutul dreptului la apărare.
În plus, vicepreşedintele UNBR propune completarea legislaţiei, pentru a include asistenţa juridică obligatorie în anumite proceduri administrative. De exemplu, atunci când o persoană este condusă la sediul poliţiei pentru verificări, chiar dacă procedura are caracter administrativ şi nu penal, riscurile şi complexitatea situaţiei impun garantarea unui nivel adecvat de protecţie a drepturilor persoanei, inclusiv prin asigurarea dreptului la asistenţă juridică.
Efectivitatea dreptului la apărare în procedurile judiciare penale şi contravenţionale
Articolul îşi propune o prezentare a modului în care legiuitorul reglementează dreptul la apărare al părţilor în procesul judiciar penal, analizând beneficiarii dreptului la apărare, precum şi conţinutul dreptului la apărare.
Punctul de plecare îl reprezintă norma constituţională (art. 24), potrivit căreia dreptul la apărare este garantat, în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În procesul penal, dreptul la apărare este recunoscut părţilor, respectiv inculpatului, părţii civile şi părţii responsabile civilmente (a se vedea art. 32 alin. (2) Cod de procedură penală, art. 10 alin. (1) Cod de procedură penală), subiecţilor procesuali principali, respectiv suspectului şi persoanei vătămate (art. 33 Cod de procedură penală, art. 10 alin. (1) Cod de procedură penală).
În cazul suspectului şi inculpatului, legiuitorul reglementează asistenţa juridică obligatorie, ceea ce înseamnă că atunci când cei doi beneficiari ai dreptului la apărare nu îşi angajează un avocat, Statul le asigură avocat din oficiu, în următoarele situaţii (art. 90 Cod de procedură penală):
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;
c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
În cazul persoanei vătămate şi al părţii civile lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi în cazul în care persoana vătămată sau partea civilă este victima uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 197, 199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191, 221, 222 şi 223 din Codul penal, asistenţa juridică este obligatorie, ceea ce înseamnă în mod similar că, atunci când beneficiarii dreptului la apărare nu îşi angajează un avocat, Statul le asigură avocat din oficiu (art. 93 alin. (4) Cod de procedură penală). De asemenea, atunci când organul judiciar apreciază că din anumite motive, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu, fireşte dacă acestea nu îşi angajează un avocat ales (art. 93 alin. (5) Cod de procedură penală).
Martorului, subiect procesual în accepţiunea art. 34 Cod de procedură penală, nu îi este recunoscut în mod expres dreptul la apărare. Singura menţiune în acest sens este cea din art. 118 alin. (4) Cod de procedură penală, unde se prevede că, dacă martorul se prezintă la audiere însoţit de un avocat, acesta poate asista la audiere”, anunță UNBR.
Tot UNBR punctează: „Până în acest punct, pot fi identificate mai multe vulnerabilităţi:
1. nu sunt reglementate criteriile pe care organul judiciar trebuie să le aibă în vedere atunci când apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea (art. 90 lit. b) Cod de procedură penală), precum şi atunci când apreciază că din anumite motive, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea (art. 93 alin. (5) Cod de procedură penală); potrivit art. 4 alin. (4) din DIRECTIVA (UE) 2016/1919 a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistenţa juridică gratuită pentru persoanele suspectate şi persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale şi pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare, atunci când statele membre aplică criteriul temeiniciei, se ia în considerare gravitatea infracţiunii, complexitatea cauzei, precum şi gradul de severitate a sancţiunii în cauză, pentru a stabili dacă interesele justiţiei impun acordarea asistenţei juridice gratuite. În orice caz, criteriul temeiniciei se consideră a fi îndeplinit în următoarele situaţii: (a) atunci când o persoană suspectată sau acuzată este adusă în faţa unui judecător sau a unei instanţe competente pentru a se pronunţa cu privire la detenţie în orice fază a procedurilor în cadrul domeniului de aplicare a prezentei directive; şi (b) pe durata detenţiei. În acest context, de lege ferenda, se impune completarea dispoziţiilor art. 90 lit. b) Cod de procedură penală şi art. 93 alin. (5) Cod de procedură penală cu enumerarea criteriilor recomandate de Directivă, pentru asigurarea unei apărări efective şi complete.
2. nu este prevăzută o procedură de verificare a legalităţii actului organului judiciar pentru ipotezele de mai sus, singura posibilitate de contestare a încălcării dreptului la apărare (aceasta este consecinţa conduitei pasive a organului judiciar în cazurile prezentate) fiind procedura cererilor şi excepţiilor în camera preliminară;
3. prin nereglementarea expresă a dreptului martorului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de avocat, nu se asigură dreptul la apărare deplină şi efectivă al acestuia; în contextul în care martorul are dreptul să nu declare fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina, în contextul în care probele obţinute cu încălcarea acestor prevederi nu pot fi folosite împotriva martorului în niciun proces penal, în contextul în care declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa, dreptul martorului de a fi asistat de un avocat este imperios necesar a fi reglementat. De lege ferenda, se impune completarea art. 10 Cod de procedură penală, în principal şi a celorlalte texte incidente, în subsidiar, incluzând în enumerarea categoriilor care beneficiază de dreptul de a fi asistat de un avocat şi martorul, subiect procesual, alături de părţi şi de subiecţii procesuali principali.
4. reglementarea asistenţei juridice obligatorii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, doar pentru faza camerei preliminare şi pentru faza judecăţii (art. 90 lit. c) Cod de procedură penală), nu şi pentru faza urmăririi penale, nu asigură dreptul la apărare efectivă şi completă; importanţa fazei urmăririi penale, multitudinea şi complexitatea probelor care se administrează în această fază, actele procedurale care se emit în urmărirea penală, posibilitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, sunt câteva elemente care pledează, de lege ferenda, pentru extinderea obligativităţii asistenţei juridice obligatori, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, şi pentru faza de urmărire penală”.
Apoi, potrivit art. 36 alin. (1) din Lege, poliţistul este îndreptăţit să conducă o persoană la sediul poliţiei, atunci când nu s-a putut stabili identitatea acesteia ori există motive verosimile pentru a bănui că identitatea declarată nu este reală sau documentele prezentate nu sunt veridice, din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanţelor ori a bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală, prin acţiunile sale periclitează viaţa, sănătatea sau integritatea corporală, a sa ori a altei persoane, sau ordinea publică sau luarea unor măsuri legale, pe loc, ar putea crea un pericol pentru aceasta sau pentru ordinea publică.
„Verificarea situaţiei de fapt şi, după caz, luarea măsurilor legale faţă de persoana condusă la sediul poliţiei se realizează de îndată, fără a depăşi un termen de 8 ore de la momentul iniţierii deplasării (art. 36 alin. (4) din Lege), termen care poate fi extins la maxim 12 ore de la momentul iniţierii deplasării, în situaţia în care identitatea persoanei nu a putut fi stabilită în termenul iniţial de 8 ore (art. 36 alin. (41) din Lege). În această perioadă, se interzice introducerea persoanei aflate în sediul poliţiei într-un centru de reţinere şi arestare preventivă (art. 36 alin. (6) din Lege).
Procedura descrisă mai sus nu este una penală, având mai degrabă o natură administrativă. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 36 alin. (7) din Lege, potrivit cărora, dacă în cadrul verificărilor se constată existenţa unor indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, se procedează conform normelor de procedură penală.
Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) din Lege, persoana condusă la sediul poliţiei are dreptul de a fi asistată de un avocat, potrivit legii, de a comunica direct cu acesta, în condiţii care să asigure confidenţialitatea, precum şi de a nu da nicio declaraţie fără prezenţa acestuia, cu excepţia comunicării datelor de identificare ori a unor informaţii necesare înlăturării unei stări de pericol iminent la adresa vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a sa ori a altei persoane. În ipoteza în care persoana condusă la sediul poliţiei solicită să fie asistată de un avocat, poliţistul are obligaţia de a contacta avocatul indicat (art. 38 alin. (2) teza a II – a din Lege).
Deşi aparent ne aflăm într-o procedură administrativă, complexitatea actelor care urmează a fi întreprinse, bănuiala pregătirii sau comiterii unei fapte ilegale, interzicerea părăsirii sediului poliţiei pe o durată de până la 12 ore, sunt elemente care reclamă asigurarea dreptului la apărare, a dreptului persoanei conduse la sediul poliţiei de a fi asistată de un avocat. Reglementarea din art. 38 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) teza a II – a din Lege este insuficientă, întrucât nu stabileşte şi obligaţia poliţistului de a desemna un avocat din oficiu sau sub forma asistenţei extrajudiciare gratuite pentru ipotezele în care persoana condusă la sediul poliţiei doreşte să fie asistată de un avocat, dar nu îşi poate permite angajarea unui avocat ales. În lipsa unei asemenea reglementări, în lipsa reglementării procedurii de desemnare a avocatului din oficiu sau a unui avocat desemnat prin procedura asistenţei extrajudiciare gratuite, nu se asigură dreptul la apărare deplină şi efectivă, chiar dacă ne aflăm într-un fel de anticameră a procesului penal, în această procedură administrativă. De lege ferenda, se impune reglementarea completă a asistenţei juridice obligatorii şi pentru această ipoteză.
Din perspectiva conţinutului dreptului la apărare, remarcăm dispoziţiile art. 92 Cod de procedură penală – drepturile avocatului suspectului şi inculpatului, art. 93 Cod de procedură penală – drepturile avocatului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, precum şi inexistenţa unui text care să reglementeze drepturile avocatului martorului, consecinţă firească a nereglementării exprese a dreptului martorului de a fi asistat de un avocat. Prevederea de la art. 118 alin. (4) Cod de procedură penală este insuficientă, impunându-se completarea şi adaptarea ei, dreptul avocatului care însoţeşte martorul, de a asista la audiere, putând fi interpretat restrictiv în practica judiciară”, completează UNBR.
Dragoș HOJDA
