Ați stat vreodată la o masă atât de mare încât ați avut nevoie de binoclu de operă pentru a vedea ce se întâmplă la celălalt capăt? Aceasta este soarta celor implicați în reuniunile UE, scrie The Economist.
La Bruxelles, reuniunile cu peste două duzini de participanți – câte unul din fiecare dintre cele 27 de state membre, plus diverși aghiotanți – reprezintă norma. Rezultatul faptului că toată lumea are un loc la masă, atât metaforic, cât și la propriu, este o distribuție destul de ciudată a puterii. În timp ce o mână de participanți reprezintă țări cu zeci de milioane de cetățeni fiecare, cei din Malta se află acolo datorită unei populații de mărimea câtorva arondismente pariziene.
Marile fiare ale UE, în special Franța și Germania, dețin o mare influență. Dar un club care este fericit să negocieze în timpul nopții pentru a ajunge la un consens este unul care sfârșește prin a acorda o cantitate disproporționată de putere unor țări precum Irlanda, Luxemburg sau țările baltice. Din nefericire pentru cei mici, era privilegiilor statelor mici s-ar putea să se apropie de sfârșit.
Trei elemente conferă statelor mici ale Europei o greutate neașteptată. Primul este numărul lor: 15 țări din UE au o populație mai mică de 10 milioane de locuitori, reprezentând împreună doar 14% din cei 448 de milioane de locuitori ai blocului. Atunci când liderii clubului coboară pe covorul roșu în drum spre summiturile de la Bruxelles, Olaf Scholz, care reprezintă 84 de milioane de germani, trebuie să se lupte cu trei lideri baltici a căror populație combinată de 6 milioane de locuitori nu i-ar plasa în primele cinci cele mai populate landuri. Al doilea element este faptul că, spre deosebire de America, UE seamănă mai mult cu o confederație interguvernamentală decât cu o uniune pe deplin formată. Astfel, toate țările numesc câte un membru în Comisia Europeană și câte un judecător la instanța supremă a UE, de exemplu. Multe decizii trebuie să fie aprobate în unanimitate, în special în domeniul fiscal sau al afacerilor externe: în cazul acestor dosare, toate guvernele naționale se bucură de drept de veto, ceea ce amplifică foarte mult puterea „micilor”. În cele din urmă, statele cu o populație redusă obțin numeroase posturi de conducere, adesea în calitate de candidați de compromis: a deveni președinte al Comisiei este o activitate obișnuită de pensionare pentru prim-miniștrii luxemburghezi care ies din funcție.
Țările mici știu că privilegiul lor este nemeritat. Ocazional, ele îl exploatează oricum. Nimănui nu-i place prea mult modul în care Irlanda și Luxemburg își gestionează afacerile fiscale, de exemplu, sifonând bani de la ceilalți membri ai clubului prin oferirea de oferte avantajoase multinaționalelor. „Ghinion”, este replica celor două state, făcând aluzie la dreptul de veto pe care îl au în buzunarul din spate în cazul în care cineva încearcă să schimbe regulile. În general, cei mici încearcă să nu-și forțeze norocul: veto-urile din partea țărilor mici sunt rare (cu excepția Ungariei, al cărei guvern irascibil se folosește de ele pentru a șantaja restul blocului). Atunci când au ceva de spus, ele se unesc în alianțe pentru a se bucura de o greutate suplimentară.
De asemenea, mulți pot vedea rezultatele premonițiilor atunci când vine vorba de influența celor mici. Unul dintre motive este faptul că acele mese care găzduiesc reuniunile UE ar putea fi nevoite în curând să fie din nou extinse. Alte nouă state membre ar putea să se alăture în mod plauzibil în anii următori. Printre acestea se numără Ucraina, care va începe probabil negocierile pentru a deveni membră a UE până la sfârșitul anului, după o evaluare în mare parte pozitivă a reformelor sale actuale, publicată de Comisie la 8 noiembrie; Georgia, Moldova și șase state din Balcanii de Vest fac, de asemenea, progrese. UE nu poate fi condusă în mod plauzibil cu 36 de capitale, fiecare dintre ele având drept de veto sau dreptul de a numi înalți funcționari. Cu toate acestea, fiecare schimbare ar perturba un sistem care a ridicat micile state dincolo de poziția lor naturală.
Nimeni nu cunoaște încă regulile care ar guverna o UE extinsă. Franța și Germania doresc să restrângă și mai mult dreptul de veto (deși, în mod ciudat, nu vor permite să fie anulate atunci când este vorba de a avea Banca Centrală Europeană la Frankfurt sau o a doua cameră inutilă pentru Parlamentul European la Strasbourg, de exemplu). Annalena Baerbock, ministrul german de externe, a declarat la 2 noiembrie că țara sa ar fi „pregătită să se lipsească pentru o vreme de propriul nostru comisar”. Ceea ce a vrut să spună de fapt este că Finlanda și Bulgaria ar trebui să fie pregătite să se descurce fără comisarul lor pentru o perioadă mai lungă de timp. Pentru ca nu cumva să se inventeze sarcini inutile pentru a-i ține ocupați pe eurocrați, cei mici s-ar putea aștepta să își piardă privilegiile de numire.
Deja sistemul a început să se îndepărteze de cei mai mici. Înainte de 2009, liderii din fiecare țară membră a UE, indiferent cât de mică, reprezentau pe rând blocul pe scena mondială timp de șase luni. Astfel, președintele Americii sau al Chinei ar fi rămas uimit să afle de ce se află alături de prim-ministrul Belgiei la un summit mondial. (Un președinte permanent, deși mai ușor de recunoscut, deține acum această funcție pentru o perioadă de cinci ani). Brexitul a dăunat intereselor celor mici: o uniune mai interguvernamentală, de tipul celei favorizate de Marea Britanie, era exact cea care le păstra interesele.
Mai recent, o schimbare în politicile economice a făcut ca pendulul să se întoarcă în favoarea „marilor”. Timp de decenii, aparatul UE de la Bruxelles a fost un campion al comerțului liber și a aplicat reguli care interziceau guvernelor naționale să subvenționeze companiile favorizate. Acest lucru s-a potrivit de minune țărilor mici: instinctele lor sunt în favoarea economiilor deschise, având în vedere că firmele lor au trebuit mult timp să se aventureze dincolo de micile lor piețe interne pentru a prospera. În schimb, țările mari au firme mari care pot beneficia de protecție împotriva rivalilor chinezi sau americani. În urma pandemiei de covid –19 și a războiului din Ucraina, tendința a fost de relaxare a normelor privind ajutoarele de stat, permițând cheltuirea de miliarde în numele „autonomiei strategice”. Cea mai mare parte din această sumă a mers pe mâna companiilor din Franța și Germania, de exemplu, în ofertele lor de a atrage fabrici costisitoare de microcipuri. Țările mici (precum și cele mari și falimentare, cum ar fi Italia) sunt îngrijorate pe bună dreptate.
Statele membre mai au încă o carte de jucat înainte de-a fi condamnate la euro-irelevanță: ele vor avea drept de veto în aprobarea noilor dispoziții ale UE și, prin urmare, o șansă de a se asigura că orice modificare a regulilor nu le afectează prea tare. Cel puțin vor avea în continuare un loc la masa deciziilor-cheie – chiar dacă vor trebui să țipe pentru a se face auzite la celălalt capăt.
