Cine s-ar fi putut gândi fie și numai cu o lună în urmă că UE, o organizație într-atât de greoaie încât Regatul Unit a optat s-o părăsească, va fi văzută drept refugiul desăvârșit de către țări disperate după securitate?
La mai puțin de o săptămână după invadarea Ucrainei de către Rusia, guvernul ucrainean, urmat apoi de cele ale Moldovei și Georgiei, a depus în regim de urgență cerere de aderare la UE, dorind să adere printr-o procedură accelerată care nici nu există. Franța – membru fondator al UE și recunoscută pentru reticența ei față de extinderea blocului – este acum de acord că trebuie găsită o cale pentru a fi „ancorate în Europa” țările cele mai expuse amenințării rusești, după cum s-a exprimat săptămâna trecută un reprezentant al președinției. Acele țări sunt Moldova și Georgia, dar și cele din Balcanii Occidentali, unde influența Rusiei ia amploare.
Întrebată acum o săptămână despre cererea Kievului de aderare, Ursula von der Leyen a răspuns spontan că locul ucrainenilor „e alături de noi”. Demnitarii germani și francezi ar putea crede că președinta Comisiei Europene s-a lăsat purtată de val, însă răspunsul ei reflectă un nou sentiment de responsabilitate apărut și la alți europeni. Oricum se va încheia acest război, Europa a fost deja transformată profund.
Jean Monnet, unul dintre părinții fondatori ai UE, spunea că Europa „va fi făurită prin intermediul crizelor”. Acum se dovedește încă o dată că a avut dreptate. A fost nevoie de pandemie pentru ca UE să facă pasul gigantic de a-și finanța un enorm plan de redresare prin datorii comune. Acum, un război apărut pe continent a determinat UE să decidă – în decursul unui singur weekend – să finanțeze livrări de armament din partea statelor membre către o țară din afara Uniunii, transformând astfel o organizație economică și politică într-un furnizor de securitate.
Cancelarul Olaf Scholz, la acea vreme ministrul de finanțe al Germaniei, a calificat fondul UE de redresare convenit în mai 2020 „un moment hamiltonian” pentru Europa, referindu-se la Alexander Hamilton, care a decis ca guvernul federal să susțină datoriile contractate de statele americane la sfârșitul secolului 18 în vederea finanțării războiului de independență. Săptămâna aceasta s-ar putea să vedem un al doilea moment de acest fel, când liderii UE se vor întruni la Versailles pentru a discuta noi instrumente comune pentru protejarea cetățenilor de război și alte amenințării viitoare.
Președintele francez Emmanuel Macron, a cărui țară deține președinția rotativă a UE, vede această transformare ca pe o validare a cruciadei sale în favoarea suveranității strategice. El va profita fără îndoială de ocazie pentru a avansa și mai mult în această privință, mai cu seamă în domeniile militar și energetic. Rolul său de om de stat în această criză îi va îmbunătăți totodată șansele de a fi reales luna viitoare. Acum el are și un aliat puternic, Germania, care mulțumită lui Vladimir Putin a trecut acum prin propria sa revoluție, fie ea și tardivă. Germania a pus capăt brusc celor 30 de ani de delăsare în privința Rusiei post-sovietice. A suspendat aprobarea gazoductului Nord Stream 2, trimite echipamente militare Ucrainei și a înființat un fond de 100 de miliarde de euro pentru investiții militare.
În ultimele două zile, atât Macron cât și Scholz au vorbit despre o „nouă eră” în Europa. În timp ce la Bruxelles și Berlin se prăbușeau tabuuri, sondajele de opinie indicau momente de cotitură și la Helsinki și Stockholm, cu majorități în favoarea aderării la NATO. În această nouă eră statele foste comuniste precum Polonia, țările baltice și România – care au aderat la UE în secolul 21, dar se află acum în prima linie a războiului – vor avea un cuvânt mai greu de spus în politica UE. La rândul lor, aceste țări care până acum s-au concentrat mai degrabă pe NATO ar trebui să-și îndrepte atenția către consolidarea UE.
Pe de altă parte, liderii UE vor trebui să-și pună o serie de întrebări dificile. Cum au putut evalua într-atât de incorect intențiile lui Putin? Cum de s-au mulțumit doar cu un acord de încetare a focului negociat în pripă de președintele francez Nicolas Sarkozy atunci când Rusia a invadat Georgia în 2008, pentru ca mai apoi să nu tragă Moscova la răspundere pentru violarea termenilor lui? De ce nu au reacționat mai în forță în 2014, când Rusia a anexat Crimeea, a intervenit în Donbas și a asigurat racheta care a doborât avionul malaez?
Și mai sunt și alte scăpări: Angela Merkel rezistând cu obstinație presiunii europene și americane pentru a renunța la Nord Stream 2; Macron amăgindu-se că șarmul său va fi suficient pentru a negocia cu Putin o nouă ordine europeană de securitate; europenii continentali respingând drept prea alarmiste avertismentele serviciilor secrete americane și britanice în privința pregătirilor de invazie ale Rusiei.
Să fi fost negarea evidenței? Să fi fost conciliatorismul, acea boală europeană de secol 20? Să fi fost un fals sentiment de securitate? Să fi fost pura imposibilitate de a concepe un război aici, întrucât noi am construit UE tocmai pentru a ne asigura că pe continentul nostru nu va mai reveni niciodată un război în toată puterea cuvântului? Întrebări care nu au început încă să fie puse cu adevărat. Însă acum, când o nouă Europă ia naștere din tragedia Ucrainei, aceste întrebări vor necesita un răspuns.
Articol de Sylvie Kauffmann (directoare editorială și editorialistă la Le Monde) / Traducere Rador: Andrei Suba
